Versione italiana – PDF
Versione romena – PDF
SULLE ORME DI S. ARSENIE BOCA
Un sorprendente pellegrinaggio nei luoghi segnati dalla sua presenza.
Racconto commosso di un’accoglienza tra amici che supera ogni fantasia, fatta di attenzioni personali, visite inattese, accesso a documenti rari, CONVERSAZIONI FRATERNE, regali e conferenze, lasciandosi abbracciare da questo dono di grazia.
20-27 maggio 2026
La realtà supera la fantasia. Un proverbio azzeccato per questo straordinario viaggio in Romania. Avevo sognato di ripercorrere i luoghi che hanno visto operare e morire p. Arsenie Boca, uno dei personaggi più significativi del risveglio spirituale in Romania nel dopo guerra del secolo scorso, canonizzato nel 2025 dalla Chiesa Ortodossa Romena, insieme ad altri 15 santi. Ci andavo avendo con me alcune copie del libro su p. Arsenie, p. Teofil e maica Teodosia, che avevo preparato nell’anno in corso, premendo sull’editore perché me lo facesse avere prima della mia partenza: “Cadere nelle braccia di Dio”. Avevo annotato tutti i riferimenti di luogo della vita di p. Arsenie, traducendo alcuni suoi testi di vita spirituale. Li avevo accompagnati con le parole luminose di p. Teofil Părăian, che a lui era legato per essere vissuto nello stesso monastero che p. Arsenie aveva fatto rifiorire a Sâmbăta de Sus e con le bellissime poesie, amatissime da p. Teofil, di maica Teodosia, figlia spirituale di p. Arsenie. Mi ricordo che in uno dei miei primi viaggi in Romania, ancora in epoca comunista, fu lui a parlarmi di maica Teodosia dandomi alcune sue poesie dattiloscritte, che ancora conservo. La preparazione non poteva essere migliore. Ma l’amico e fratello di spirito, padre Nicolae di Hodoș Bodrog, che aveva organizzato per me il viaggio, sapendo dei miei desideri, ha ottenuto l’impensabile, la cosiddetta ‘grazia della prima volta’ che abbiamo condiviso insieme.
Arrivo a Timișoara con il volo da Bergamo all’una di notte di giovedì 20 maggio, festa dell’Ascensione per la chiesa ortodossa. Ad attendermi all’aeroporto p. Nicolae e il suo figlio spirituale, Alexandru, ingegnere di Arad, dolcemente pazienti data l’ora tarda, che mi accompagneranno poi al monastero di Hodoș Bodrog, dove arriviamo alle 2.30. Poche ore di sonno e poi la grande liturgia della festa dell’Ascensione, celebrata all’esterno nel giardino del monastero, con tutta la comunità presente, sacerdoti celebranti e monaci cantori, insieme alla gente accorsa numerosa dalla città e dai villaggi circostanti. Dalle 8.00 alle 12.30, una celebrazione festosa e molto seguita e io che seguivo i riti attento a non perdermi nulla. Una tipica particolarità romena degli ortodossi colpisce sempre: la comunione dei bambini, anche piccoli, portati in braccio dai genitori o dai parenti e la processione finale di tutta la gente che viene all’altare per prendere il pane benedetto da portare a casa, baciando prima l’icona della festa e ricevendo la benedizione sulla fronte e sul dorso delle mani. È bello vedere come per molti si tratta di un ‘incontro’ con i monaci, con i quali scambiano una parola, chiedono una preghiera e ricevono un gesto di affetto. Una fraternità condivisa, goduta. Leggo la cosa come uno dei segni della vivacità del monastero che gode della stima e della venerazione dei fedeli. Segue il pranzo, aperto anche ai laici, in una mensa comune, riccamente imbandita. Tutto è già pronto e, come cameriere, un unico monaco che sorveglia e anticipa, servendo tutti, monaci e laici.
Mi lasciano riposare un poco e, nel pomeriggio, con il simpaticissimo p. Modest, ottuagenario, una prima perlustrazione nei dintorni di Hodoș Bodrog. Scopro che in quella parte di Romania, ci sono piccole comunità di serbi con le loro chiese e qualche loro monastero che cercano di rifondare. Visitiamo il monastero Bezdin, dove fervono i lavori di ristrutturazione e di sistemazione degli edifici. Ci accoglie p. Ilarion, lo starec, insieme al fratello Emilian, ambedue originari della Serbia. Un tempo il monastero era circondato da boschi e foreste, sorge a una quarantina di chilometri da Arad e la sua fondazione risale al sec. XVI. Costringo p. Modest a cimentarsi con il simandron, posto all’ingresso dell’edificio adibito a luogo di celebrazione, in attesa di ristrutturare l’antica chiesa, ora un cantiere. Sentire l’eco dei rintocchi nell’aria con il battere ritmico dei due martelletti di legno riporta all’idea del monastero come spazio di preghiera. Facciamo perfino ‘merenda’, con dolci tipici e l’immancabile ‘țuică’, leggera, ti dicono. Per me, meglio rifiutare. La sera, di nuovo a Hodoș Bodrog, ritrovandoci nella ‘chilia’ comune per uno spuntino insieme al p. Iustin, che si era recato in Serbia per la celebrazione della festa nella grande comunità romena a Vârșeț. Incontro anche l’amico Casian, figlio spirituale di p. Nicolae, che ha terminato gli studi alla Facoltà di teologia e che ci farà da autista nei giorni seguenti, come sempre, generoso e premuroso.
La mattina seguente partenza per i primi grandi appuntamenti: il monastero di Prislop, con la tomba di p. Arsenie, il monastero di Sâmbăta de Sus, ai piedi dei monti Făgăraș, dove p. Arsenie è stato guida e fermento dal 1942 al 1948, rendendolo un centro spirituale capace di attrarre vocazioni e pellegrini, per arrivare poi a Sinaia, la città dove p. Arsenie è morto. Alla fine della giornata ci accorgiamo di aver percorso in tutto quasi 600 km. Nel viaggio raccogliamo anche sr Debora, clarissa del convento di Sant’Agata Feltria, dove ogni anno si tiene la settimana ecumenica con il gruppo di amici ortodossi romeni, che proveniva dal monastero di Partoș, accompagnata da p. Simeon. Arrivati a Prislop, la prima cosa che si nota: una grande area di parcheggio con la presenza di vari pullmans e frotte di pellegrini che si recano alla tomba di p. Arsenie e, di fronte, il cantiere di una enorme chiesa in costruzione. Naturalmente, il p. Nicolae aveva preavvertito le monache del nostro arrivo e vengono ad incontrarci maica Nicodima e maica Fotini per illustrarci la storia del luogo e i segni della presenza di p. Arsenie, mentre i pellegrini salivano e scendevano dal luogo dove era situata la tomba del padre. Era un venerdì qualsiasi e i pellegrini erano molto numerosi. Di sabato e domenica il numero aumenta considerevolmente tanto che, ci viene detto, la tomba di p. Arsenie può essere considerato il luogo più frequentato dai fedeli in Romania. Guardavo, osservavo, cercavo di cogliere i particolari delle costruzioni dovuti all’abilità artistica di p. Arsenie, che aveva ridisegnato i giardini e si era occupato del restauro delle costruzioni, mentre ascoltavo la descrizione di maica Fotini che ci accompagnava premurosa. Quando non capivo interrompevo per farmi ripetere la spiegazione. Non volevo perdere nulla. Il desiderio però era di arrivare alla tomba. In cima a una collinetta, nel cimitero del monastero, come dentro a una cappella in legno, aperta sui quattro lati, ricca di fiori, curatissima, con una monaca seduta all’ingresso che regolava l’afflusso dei pellegrini lasciando che entrassero non più di due per volta, qui p. Arsenie aveva voluto essere seppellito. La prima, soverchiante, emozione della giornata. Una lunga sosta silenziosa (mi hanno lasciato entrare da solo), appoggiato alla croce, supplicando il santo di condividerci un po’ del suo spirito e di intercedere per tutti noi e ottenere misericordia. Subito dopo ci hanno accompagnato alla grotta di san Giovanni, poco sopra, alla cella scavata nella roccia nel XVI secolo dall’eremita san Giovanni di Prislop. Ridiscendendo, entriamo nell’antica chiesa sopravvissuta all’incendio del 1762 ad opera delle truppe imperiali asburgiche nel contesto della violenta campagna militare e religiosa guidata dal generale austriaco Nikolaus Adolf von Buccow per stroncare le rivolte dei cristiani ortodossi in Transilvania, i quali rifiutavano l’unione con la Chiesa di Roma. Tragedie della storia degli uomini che assoggettano la fede alle loro mire! Cercando ricordini e oggetti nell’emporio che si trova lungo la via per uscire dal monastero, un’altra toccante sorpresa. E questa volta tutta a carico di p. Nicolae, che aveva pensato a me e a sr Debora con una delicatezza speciale. Tira fuori un pacchetto, lo svolge e ce ne offre il contenuto: dentro un fazzoletto splendidamente ricamato con l’effigie di s. Parascheva di Iași, fazzoletto che era stato accostato alle sue sante reliquie, una croce in argento, ispirata al modello di p. Arsenie, realizzata da un’associazione di Arad che porta il nome di sant’Arsenie Boca. Se l’era procurata in precedenza per darla a noi, a Prislop, in segno di devozione e di benedizione. Una squisitezza di fraternità spirituale.
Da Prislop ripartiamo per Sâmbăta de Sus, il monastero che era stato affidato dal metropolita Nicolae Bălan alle cure di p. Arsenie. Sapevo che lì erano conservati i manoscritti di p. Arsenie della trascrizione della Filocalia tradotta da p. Stăniloae e delle lettere di maica Teodosia indirizzate a p. Arsenie. Chissà se avrei avuto la fortuna di poterli consultare! Il monastero l’avevo già visitato più volte in passato insieme al p. Ioanichie Bălan (1930-2007) e questa volta avevo desiderio di riandarci, oltre al pensiero segreto dei manoscritti, per venerare le spoglie di p. Teofil Părăian (1929-2009), che avevo incontrato nei miei primi viaggi in Romania, un uomo cieco dalla nascita e con uno spirito gioioso incredibile. Volevo venerare la sua tomba. Avvertiti del nostro arrivo, p. Daniel si era presentato per farci visitare il monastero, soprattutto il museo di icone su vetro e di libri antichi con la ricchissima biblioteca del metropolita di Sibiu, Antonie Plămădeala, lasciata in eredità al monastero. Una scoperta inattesa: una icona della Dormizione della Madre di Dio, dipinta da p. Arsenie con quel timbro suo speciale. Una specie di anticipazione dei suoi dipinti che avrei poi ammirato il giorno dopo a Drăgănescu, nei dintorni di Bucarest. Per i manoscritti, però, niente da fare. Non erano più lì; erano stati trasportati alla metropolia di Sibiu. Mi sono messo il cuore in pace, senza sapere che il lunedì, a Sibiu, mi attendeva l’emozione fortissima di poter avere tra le mani proprio quei manoscritti. Il cielo a Sâmbăta si era fatto scuro, prometteva pioggia, che effettivamente è caduta copiosa ma mentre noi visitavamo gli edifici e il museo del monastero. Uscendo, ha smesso di piovere e così ho potuto venerare la tomba di p. Teofil senza bagnarmi. Non ci sarebbero stati ombrelli a disposizione!
Riprendiamo poi il cammino con destinazione Sinaia, la ‘perla dei Carpazi’, città situata nella pittoresca valle del fiume Prahova, proprio ai piedi delle Alpi Transilvaniche (Massiccio del Bucegi), a circa 800 m. di altitudine e vicina alle imponenti vette dei Carpazi che superano i 2000 metri. Arriviamo a sera tarda, troviamo sistemazione all’hotel Cerbu sulla via principale, piena di alberghi e ristoranti (avevo pensato: sembra ci siano più alberghi, ristoranti e pasticcerie che case!), mangiamo in un locale con musica a tutto volume, ma pazienza. Una buona nottata. Il sabato mattina ci aspetta un’altra sorpresa incredibile. La mattina mi alzo presto, faccio una passeggiata per la città, aspetto pregando … Mi accorgo poi che tutti siamo in attesa di qualcuno. Ci è stata preparata la visita alle sorelle della casa dove p. Arsenie è morto. Questo non me lo potevo immaginare. Arriva p. Diodor, sacerdote e monaco, giovialissimo, amico di p. Nicolae, che vive proprio a Sinaia, nello skit di S. Anna, a 1400 m. di quota, dove sorge una delle stazioni sciistiche della zona. Lui conosce la comunità di sorelle che vivono nella casa dove è morto p. Arsenie nel 1989 e ci conduce da loro. Una di loro, maica Maria, l’ha perfino conosciuto. Ci accoglie, insieme a maica Iulita, nella loro casa e si intrattengono con noi con simpatica dolcezza. Sr Debora nota subito gli occhi luminosi di maica Maria. Restiamo tutti in ascolto, con la sensazione viva della presenza di p. Arsenie. Si rammentano ricordi di vita, sensazioni sedimentatesi nel tempo e chiedono perfino a me di dire quello che mi aveva colpito leggendo gli scritti di p. Arsenie. Non poteva mancare l’offerta del tipico dolce pasquale, il cozonac e il dono, per ciascuno, dei libri di p. Arsenie, con la promessa di una loro telefonata al sacerdote che officia la chiesa di Drăgănescu per accoglierci e mostrarci gli affreschi di p. Arsenie. In effetti era questa la seconda mèta della giornata, ma prima una pausa al monastero ortodosso di Sinaia, eretto alla fine del sec. XVII per volere del principe Mihail Cantacuzino e al celebre Castello di Peleș, storica residenza estiva della famiglia reale rumena, forse il castello più sontuoso dei reali d’Europa. Una vera meraviglia architettonica, con un arredamento splendido e fastoso, di una ricchezza perfino esagerata. Nel salire a piedi al castello, si passa davanti a una fila interminabile di bancarelle, con ogni tipo di merci esposte, frequentate da frotte di turisti stranieri e dove sr Debora ha perfino trovato un vestito tradizionale romeno da regalare alla mamma.
Si riprende il viaggio per Drăgănescu, un villaggio rumeno nel distretto di Giurgiu, vicino a Mihăilești, a circa 30 km da Bucarest, dove p. Arsenie aveva vissuto per 15 anni, dal 1968 al 1983, affrescando la chiesa di s. Nicola, perseguitato dal regime comunista e impedito di predicare alla gente. Ci attendevano il parroco p. Răzvan-Lucian Petcu e la moglie prof. Marioara Daniela Petcu, sollecitati dalle monache di Sinaia. Attorno alla chiesa le tombe del cimitero, davanti a un lago artificiale, che ispira un sentimento di pace. Avevo già visto gli affreschi di p. Arsenie illustrati in un libro, ma vederli di persona è altra cosa. Lo stile delle pitture ti può piacere o non piacere, ma ti lascia la sensazione di una potenza visionaria coinvolgente incredibile. L’insieme pittorico della chiesa si può leggere come un monumento sublime e visionario della dignità ortodossa e romena, dove p. Arsenie risulta capace di trasfigurare la sofferenza di un intero popolo traumatizzato in una visione luminosa e grandiosa, locale e universale al tempo stesso, sulla presenza profetica e testimoniale dell’Ortodossia nel mondo attuale, aperta all’apporto della santità anche delle altre tradizioni ecclesiali. Tra i santi spicca la figura di s. Francesco di Assisi e si nota la presenza dello schizzo della chiesa di s. Pietro a Roma.
Dal sud torniamo al nord. Da Drăgănescu a Sibiu. Almeno questo si pensava di fare. Ci aspettava una camera in un hotel di Sibiu. Succede invece la prima grande disavventura. Dopo una cinquantina di chilometri, poco fuori la città di Pitești, la macchina si inceppa e non c’è verso di farla ripartire. Un momento concitato: cosa fare, chi chiamare, come risolvere il guasto. La preoccupazione è di tutti, ma di Casian in particolare, il nostro autista. La sua macchina personale sembra morta. Alla fine, chiama il carro attrezzi che viene dalla vicina città di Pitești, ci carica tutti quanti, macchina e passeggeri, fino alla prima officina meccanica attrezzata. È già sera, la revisione va per le lunghe, si ferma in officina Casian mentre il carro attrezzi ci porta al primo ristorante della zona distante qualche chilometro. P. Nicolae, sr Debora e il sottoscritto si decidono a ordinare la cena, si fa notte, nessuna nuova dall’officina. E ora, come ritornare all’officina? La cameriera del ristorante si accorge, chiede se abbiamo bisogno di qualcosa e si offre a condurci lei stessa con la sua macchina all’officina. Lì veniamo a sapere con certezza che la macchina è fuori uso. Dove andare a quell’ora a cercare una pensione per dormire? Gli angioletti però non ci abbandonano. A un centinaio di metri dall’officina c’è la pensione Kometa. Prendiamo tutti i bagagli e ci avviamo in fila indiana a piedi. La proprietaria, la signora Alexandra, ci dà quattro stanze e l’avventura per ora finisce con una buona dormita. Casian aveva contattato lo zio Bogdan, a Sibiu, che sarebbe venuto a prelevarci verso il mezzogiorno del giorno dopo, per noi festa della Pentecoste. Altra sorpresa mattutina. La signora, ortodossa, ha così buon cuore che ci accompagna la mattina seguente con la sua macchina a Pitești, alla chiesa cattolica, dove partecipiamo alla liturgia e facciamo la comunione. Nel ritorno ci compera anche del pane speciale e ci prepara una tavola frugale prima di partire con lo zio di Casian, che nel frattempo ci ha raggiunti. Le avventure non sono però finite. Ci separano da Sibiu ancora 250 chilometri, la strada è ancora lunga. Un incidente sulla strada principale impedisce di continuare, ci costringe a prendere un’altra strada, che però passa per la zona in cui stanno costruendo l’autostrada Bucarest-Arad. È giorno di festa, le macchine in circolazione sono tante sia in un verso che nell’altro e continuamente ci si deve fermare per le strettoie sterrate che costringono a una lentezza esasperante. Non perdiamo il buon umore però e raggiungiamo la pensione prenotata di Sibiu, dove ci viene a prelevare la sig.a Maria Cornelia per portarci a casa sua ad incontrare il marito, il diacono Ioan I. Ică jr., l’amico di lunga data che io volevo incontrare. Maria Cornelia e Ioan sono amici carissimi da tanti anni, amici fidati e premurosi, che mi hanno sempre sostenuto nelle mie ricerche sulla Romania. Guidano la casa editrice Deisis, specializzata nella pubblicazione dei testi patristici. Avevo proprio desiderato incontrarli e p. Nicolae ha fatto in modo che potessi incontrarli. Non sapevo però che avevano predisposto per me una sorpresa incredibile. Conversiamo insieme come vecchi amici, ricordiamo gli amici comuni, romeni e italiani, i progetti futuri. Ci avviamo a visitare insieme la città, resa ancora più interessante dalle loro spiegazioni, arrivando davanti all’Istituto della Facoltà di Teologia dove p. Stăniloae ha insegnato tanti anni e visitando la cattedrale ortodossa, molto bella. La sera, l’immancabile cena in un locale caratteristico.
La mattina seguente, il lunedì, il sig. Bogdan ci offre la colazione nella stazione di rifornimento Rompetrol che gestisce in proprio, a due passi dalla nostra pensione. Le stazioni di servizio hei della Rompetrol sono molto popolari in Romania e offrono caffetteria, pasticceria fresca, panini, hot dog e anche veri e propri piatti caldi con ingredienti di produzione locale, aperte 24 ore su 24. Ci porta in città, vicino alla metropolia, dove mi aspetta un’altra ‘grazia della prima volta’. L’amico Ioan Ică ha contattato il segretario del metropolita, Gabriel Pomană, perché mi mostri i manoscritti di p. Arsenie e di maica Teodosia, quelli che avevo sperato segretamente di vedere a Sâmbăta, ma che da poco erano stati qui trasferiti. Un’emozione unica. Avere tra le mani le trascrizioni di p. Arsenie, in calligrafia perfetta, della traduzione romena della Filocalia ad opera di p. Stăniloae, le correzioni e aggiunte sue, i disegni di impreziosimento dei testi, nonché le lettere di maica Teodosia al suo padre spirituale, il suo p. Arsenie. Di più non avrei potuto desiderare. Se prima ero un po’ preoccupato per l’incontro che ci sarebbe stato ad Alba Iulia, alla Facoltà di teologia, nel tardo pomeriggio, dovendo tenere una conferenza in romeno su un tema piuttosto complicato in riferimento alle varie edizioni della Filocalia in greco, slavo e romeno, con tanti dati di documentazione storica piuttosto difficili da reperire, ora nemmeno ci pensavo più. L’emozione aveva azzerato ogni preoccupazione.
Arrivando ad Alba Iulia da Sibiu, ci siamo subito sistemati nella casa, superaccessoriata, che avevano affittata per noi per la notte. Non una pensione, ma una casa, un appartamento con tutti i confort possibili e immaginabili. Attendiamo l’arrivo di p. Jan Nicolae, professore alla Facoltà di Teologia di Alba Iulia e parroco della Chiesa dei Santi Martiri Brâncoveni, denominata ‘Arca Noetica’, uno degli edifici di culto ortodosso più originali, futuristici e spettacolari di tutta la Romania. Avevo sentito parlare di questa chiesa nell’incontro che ho avuto con lui a Sant’Agata Feltria nel 2025. Ora avevo l’occasione di ammirarla. Consacrata nel maggio del 2015, sorge nel quartiere di Micești, leggermente fuori dal circuito storico della celebre Cittadella Alba Carolina. P. Jan mi spiega con entusiasmo che l’edificio nasce dalla collaborazione tra il rinomato architetto d’avanguardia Dorin Ștefan, l’iconografo Ioan Popa e lui stesso. La chiesa evoca la silhouette stilizzata di un’arca galleggiante (l’Arca di Noè), concepita come un vascello spirituale che naviga verso il Regno dei Cieli. L’interno dell’arca è interamente affrescato con un programma iconografico particolare. Un’opera davvero straordinaria. Mi lascio invadere dalla meraviglia, semplicemente, anche perché tutto il programma teologico e le fasi di pittura dell’edificio sono stati documentati e raccolti in un celebre volume monografico, che p. Jan mi ha preparato in dono, insieme a una scatola di incenso molto profumato per la preghiera liturgica. Dopo un lauto pasto in un ristorante tipico, previo riposo di due orette, ci avviamo verso la Facoltà di teologia per la conferenza delle ore 18.
Mi attendeva un altro amico romeno, Ilie Stănuș, presidente fondatore dell’Associazione s. Nicodemo Aghiorita, l’organizzazione filantropica e culturale che sostiene ufficialmente le attività editoriali e di traduzione delle opere di San Nicodemo Aghiorita in Romania. Con lui ho un legame di collaborazione per la presentazione di un’opera di s. Nicodemo Aghiorita, che uscirà a breve: ‘Il manuale dei cinque sensi’. Ero contento di vedermelo lì vicino, insieme al p. Jan che moderava l’incontro e al p. Alexandru Moldovan, professore di Nuovo Testamento, che mi avrebbe fatto da interprete nel tradurre in romeno le risposte alle domande degli studenti. Mi faceva coraggio p. Nicolae, in prima fila. Alla conferenza avevano dato il titolo: “La Filocalia nei tre ambienti: greco, slavo e romeno. Aspetti inediti”,[1] che io avevo presentato come “Edizione, destinatari e fortuna della Filocalia”. Molti impappinamenti, molti errori di pronuncia, difficoltà a pronunciare i numeri, ma nel complesso credo sia stata afferrata la novità della presentazione del tema, anche a giudicare dalle domande finali. Tanto più che sapevo che la conferenza sarebbe stata pubblicata integralmente nella rivista della Facoltà. Come sempre, l’aspetto più interessante di questi incontri non sta nella prolusione di chi parla, ma nel dialogo che segue dove emerge il sentire del cuore di chi parla attorno al tema trattato. La conferenza si è chiusa con il canto dei tropari in onore di s. Dumitru Stăniloae e i saluti personali con diversi partecipanti, in tutta fraternità e comunione di spirito. La giornata si è chiusa con l’immancabile cena in ristorante tipico, continuando a tavola i discorsi che si erano intavolati in precedenza. A notte tarda arriviamo a casa, con sr Debora e Casian che ci aspettavano preoccupati.
Il giorno seguente, martedì, viene a prelevarci il papà di Casian, Alin Vasile Campean, sacerdote della diocesi di Caransebeș, un carissimo amico e fratello, per portarci a visitare la sede del vescovado della sua diocesi. Un viaggio comodo e tranquillo, senza più peripezie, su un minibus Renault Trafic da 8 posti, di proprietà della diocesi. Ci aspettava in vescovado la moglie Anca, impiegata nella curia diocesana, come del resto lui stesso. Non ero mai stato da loro, ma li conoscevo bene, conoscevo il loro cuore e la loro squisita amicizia. Come ci fossimo visti il giorno prima, tutto è familiare, tutto molto gioioso. Visitiamo il museo, la biblioteca, la cattedrale della risurrezione, il giardino antistante la cattedrale, la chiesa cattolica a fianco, il grande arco monumentale che fa da cornice e da porta monumentale di accesso all’area sacra circostante, integrandosi con lo stile tipico delle grandi chiese ortodosse romene. Foto di circostanza sotto l’arco, naturalmente. E poi, la penultima sorpresa di tutto il viaggio, la visita, pranzo incluso, al monastero dell’Esaltazione della croce a Petroșnița, poco fuori Caransebeș.[2] P. Onufrie, maica Nectaria e maica Antonia, i tre abitanti dello skit, ancora in fase di completamento lavori, ma già centro di riferimento spirituale per la zona. Dove qualcuno ha l’ardire e la grazia di iniziare o di continuare una vita monastica, si irradia una luminosità che contagia e che sostiene. È l’esperienza che si può notare in tutta la Romania. La stessa che avevo notato al monastero di p. Nicolae, Hodos Bodrog, dove ritorniamo la sera perché il mercoledì seguente mi aspetta un’altra conferenza alla Facoltà di teologia di Arad, la sede di insegnamento per p. Nicolae. La sera ci dividiamo da sr Debora che torna a Partos accompagnata da maica Teodora con la promessa di rivederci in ottobre alla settimana ecumenica a Sant’Agata Feltria.
Oramai è la terza volta che parlo agli studenti di teologia di Arad. Mi sembra di essere come di casa e tutti mi trattano così. Il taglio della conferenza qui ad Arad è però molto diverso da quello di Alba Iulia. Mi ero ripromesso di condividere con gli studenti la scoperta del famoso encomio di Nicodemo Aghiorita per Simeone Nuovo Teologo. L’avevo intitolata: “Un santo interpreta un altro santo. L’encomio di Nicodemo Aghiorita per Simeone Nuovo Teologo”.[3] Un testo illuminante e caldo, anche perché, e non sembri cosa strana osservarlo, molte espressioni che Nicodemo applica a Simeone Nuovo Teologo, sono le stesse che si ritrovano nelle Fonti Francescane a proposito di s. Francesco di Assisi. È stupefacente vedere come la grande tradizione cristiana ha un linguaggio e una esperienza di santità unica in tutte le tradizioni. Ed è proprio questo che ha suscitato le domande più interessanti dei presenti. Questa volta giocavo in casa, dal momento che mi aveva presentato lo stesso p. Nicolae in toni elogiativi, che ho riferito al tema e non alla mia persona evidentemente e mi sentivo tranquillo con al fianco il p. Caius Cuțaru, che già l’anno passato mi aveva fatto da interprete dal momento che conosce bene l’italiano, per le mie digressioni estemporanee inevitabili.
Le sorprese non erano finite. Mi dispiaceva il fatto di non aver potuto incontrare p. Agapie e i suoi confratelli dello skit dell’Annunciazione ad Almaș. P. Nicolae aveva però pensato anche a questo. Avevamo poche ore a disposizione prima del mio ritorno in Italia, ma sufficienti per arrivare ad Almaș. Con Alexandru, il suo figlio spirituale, si era accordato per portarmi fin lassù. Ai piedi della montagna lasciamo la macchina perché la salita allo skit è possibile solo con un fuoristrada. Scende il fratello Philothei, ci carica sul fuoristrada e si inerpica su per quel sentiero di montagna, in mezzo ai boschi. Ci attende all’ingresso del monastero p. Agapie con il suo simpaticissimo cucciolo di cane che non smette di girarmi attorno saltellando. È stata la prima osservazione di p. Agapie nei miei confronti: “Vedi come ti fa festa!”. Ci si ritrova subito in un’atmosfera fraterna, di pace, fuori dal mondo ma ben collegati al mondo. C’è tempo per un pranzo comune e per una condivisione di problematiche spirituali della chiesa di oggi, di incontri celebrati e di approfondimenti di vita monastica. P. Agapie era reduce da un simposio internazionale ad Atene sull’athonita Emilianos di Simonopetra, di cui ha tradotto molte opere in romeno. Il pranzo si era concluso con un rito particolare che i monaci ortodossi celebrano di domenica o nei giorni di festa. Era mercoledì, ma il clima era di festa e così p. Agapie ha disposto la celebrazione di questo rito, semplice ma suggestivo. Si tratta del rito della Panaghia. Alla fine del pranzo, alzando una prosfora e benedicendola, lo starec la taglia, la spezza e la offre in modo che ogni commensale ne possa prendere un pezzetto in segno di comunione. Si celebra solo in giorno di festa. Per noi è stato davvero festa, una festa di fraternità.
Riprendiamo la strada del ritorno e fr. Philothei ci scarrozza con il suo fuoristrada fino al luogo dove avevamo lasciato la nostra macchina. Ancora saluti, benedizioni reciproche e vicendevole nostalgia nei cuori. È tempo di andare, se non voglio perdere l’aereo. Una fugace ma salutare benedizione corporale in una delle gelaterie più famose di Arad per un piccolo ristoro, dato il gran caldo che si era levato e poi la corsa all’aeroporto di Timișoara. Come da programma: alle 19 il tempo massimo per arrivarci e mancavano cinque minuti alle 19 quando entravo nella hall dell’aeroporto. Nessuna lungaggine per le valigie supplementari che avrei dovuto consegnare al banco della Wizz Air per farci stare tutti i doni ricevuti in questo viaggio. È l’ultima premura: mi spediranno tutto a casa per corriere postale. Neanche la fatica di trascinarmi dietro le valigie! Il sentimento che resta, largo e profondo: una immensa gratitudine!
[1] Ecco il link in internet: https://www.facebook.com/share/p/1AAK4LiSoC/?mibextid=wwXIfr
[2] Ecco il link del monastero: https://www.episcopiacaransebesului.ro/11-schitul-inaltarea-sfintei-cruci-petrosnita/
[3] Ecco il link: https://www.arhiepiscopiaaradului.ro/2026/05/parintele-elia-citterio-a-sustinut-o-conferinta-la-scoala-doctorala-din-arad/
PE URMELE SFÂNTULUI ARSENIE BOCA
Un pelerinaj surprinzător în locurile marcate de prezența sa
O poveste emoționantă despre o primire între prieteni care depășește orice imaginație, alcătuită din gesturi de atenție personală, vizite neașteptate, acces la documente rare, conversații frățești, cadouri și conferințe, lăsându-se cuprins de acest dar al harului.
20-27 mai 2026
Realitatea depășește fantezia. Un proverb potrivit pentru această călătorie extraordinară în România. Visam să refac traseul locurilor în care a activat și a murit părintele Arsenie Boca, una dintre cele mai semnificative personalități ale renașterii spirituale din România în perioada postbelică a secolului trecut, canonizat în 2025 de Biserica Ortodoxă Română, alături de alți 15 sfinți. Am plecat acolo având la mine câteva exemplare ale cărții despre părintele Arsenie, părintele Teofil și maica Teodosia, pe care o pregătisem în anul curent, insistând pe lângă editor să mi-o trimită înainte de plecare: „Cadere nelle braccia di Dio” („A cădea în brațele lui Dumnezeu”). Notasem toate locurile importante din viața părintelui Arsenie, traducând câteva texte ale sale despre viața duhovnicească. Le-am însoțit cu cuvintele luminoase ale părintelui Teofil Părăian, care era legat de el pentru că trăise în aceeași mănăstire pe care părintele Arsenie o făcuse să înflorească din nou la Sâmbăta de Sus, și cu frumoasele poezii, atât de îndrăgite de părintele Teofil, ale maicii Teodosia, fiica duhovnicească a părintelui Arsenie. Îmi amintesc că într-una dintre primele mele călătorii în România, încă în perioada comunistă, el a fost cel care mi-a vorbit despre maica Teodosia, dându-mi câteva dintre poeziile ei dactilografiate, pe care le păstrez și astăzi. Pregătirea nu putea fi mai bună. Dar prietenul și fratele duhovnicesc, părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoș Bodrog, care îmi organizase călătoria, cunoscându-mi dorințele, a obținut ceva de neimaginat, așa-numitul „har al primei întâlniri”, pe care l-am împărtășit împreună.
Ajung la Timișoara cu zborul de la Bergamo, joi, 20 mai, la ora 1 noaptea, de sărbătoarea Înălțării Domnului în Biserica Ortodoxă. La aeroport mă așteaptă părintele Nicolae și fiul său duhovnicesc, Alexandru, inginer din Arad, răbdători și amabili având în vedere ora târzie, care mă vor însoți apoi la mănăstirea Hodoș Bodrog, unde ajungem la ora 2.30. Câteva ore de somn și apoi marea liturghie a sărbătorii Înălțării, celebrată în aer liber, în grădina mănăstirii, cu întreaga comunitate prezentă, preoți slujitori și călugări cântăreți, alături de mulțimea numeroasă venită din oraș și din satele din împrejurimi. De la ora 8.00 la 12.30, o slujbă festivă și foarte trăită, iar eu urmăream riturile atent, ca să nu pierd nimic. O particularitate tipic românească a ortodocșilor impresionează întotdeauna: împărtășania copiilor, chiar și a celor mici, purtați în brațe de părinți sau de rude, și procesiunea finală a tuturor oamenilor care vin la altar pentru a lua anafora pe care să o ducă acasă, sărutând mai întâi icoana sărbătorii și primind binecuvântarea pe frunte și pe dosul mâinilor. Este frumos să vezi cum pentru mulți aceasta este o „întâlnire” cu călugării, cu care schimbă câteva cuvinte, cer o rugăciune și primesc un gest de afecțiune. O fraternitate împărtășită, trăită. Interpretez acest lucru ca unul dintre semnele vitalității mănăstirii, care se bucură de stima și venerația credincioșilor. Urmează prânzul, deschis și laicilor, într-o trapeză comună, bogat îmbelșugată. Totul este deja pregătit și, în calitate de chelner, un singur călugăr supraveghează și anticipează, servind pe toți, călugări și laici.
Mă lasă să mă odihnesc puțin și, după-amiaza, împreună cu foarte simpaticul părinte Modest, octogenar, facem o primă plimbare prin împrejurimile localității Hodoș Bodrog. Descoper că în acea parte a României există mici comunități de sârbi, cu bisericile lor și câteva mănăstiri pe care încearcă să le refacă. Vizităm mănăstirea Bezdin, unde lucrările de renovare și amenajare a clădirilor sunt în plină desfășurare. Ne întâmpină părintele Ilarion, starețul, împreună cu fratele său Emilian, amândoi originari din Serbia. Odinioară, mănăstirea era înconjurată de păduri, se află la aproximativ patruzeci de kilometri de Arad, iar fondarea sa datează din secolul al XVI-lea. Îl rog pe părintele Modest să bată toaca, așezată la intrarea în clădirea folosită ca loc de slujire, în așteptarea renovării vechii biserici, acum un șantier. A auzi ecoul bătăilor în aer, cu ritmul celor două ciocănelele de lemn, readuce la ideea mănăstirii ca spațiu de rugăciune. Luăm chiar și o „gustare”, cu dulciuri tipice și inevitabila „țuică”, ușoară, îmi spun. Pentru mine, mai bine să refuz. Seara, din nou la Hodoș Bodrog, ne regăsim în „chilia” comună pentru o gustare împreună cu părintele Iustin, care se dusese în Serbia pentru celebrarea sărbătorii în marea comunitate românească din Vârșeț. Îl întâlnesc și pe prietenul Casian, fiul duhovnicesc al părintelui Nicolae, care și-a terminat studiile la Facultatea de Teologie și care ne va fi șofer în zilele următoare, ca întotdeauna, generos și grijuliu.
În dimineața următoare, plecare spre primele obiective importante: mănăstirea Prislop, cu mormântul părintelui Arsenie, mănăstirea Sâmbăta de Sus, situată la poalele Munților Făgăraș, unde părintele Arsenie a fost călăuză și motor al schimbării între 1942 și 1948, transformându-l într-un centru spiritual capabil să atragă vocații și pelerini, pentru a ajunge apoi la Sinaia, orașul în care părintele Arsenie a murit. La sfârșitul zilei ne dăm seama că am parcurs în total aproape 600 km. În timpul călătoriei o luăm la bord și pe maica Debora, clarisă de la mănăstirea Sant’Agata Feltria, unde în fiecare an se ține săptămâna ecumenică cu grupul de prieteni ortodocși români, care venea de la mănăstirea Partoș, însoțită de părintele Simeon. Ajunși la Prislop, primul lucru care se observă: o mare parcare cu numeroase autocare și mulțimi de pelerini care se îndreaptă spre mormântul părintelui Arsenie și, în față, șantierul unei biserici uriașe în construcție. Desigur, părintele Nicolae anunțase călugărițele despre sosirea noastră și au venit să ne întâmpine maica Nicodima și maica Fotini pentru a ne povesti istoria locului și a ne arăta urmele prezenței părintelui Arsenie, în timp ce pelerinii urcau și coborau de la locul unde se afla mormântul părintelui. Era o vineri obișnuită și pelerinii erau foarte numeroși. Sâmbăta și duminica numărul crește considerabil, atât de mult încât, ni se spune, mormântul părintelui Arsenie poate fi considerat locul cel mai frecventat de credincioși din România. Priveam, observam, încercam să surprind detaliile construcțiilor datorite talentului artistic al părintelui Arsenie, care redesenase grădinile și se ocupase de restaurarea clădirilor, în timp ce ascultam descrierea maicii Fotini, care ne însoțea cu grijă. Când nu înțelegeam, o întrerupeam pentru a-mi repeta explicația. Nu voiam să pierd nimic. Dorința mea era însă să ajung la mormânt. Pe vârful unui deal, în cimitirul mănăstirii, ca într-o capelă din lemn, deschisă pe toate cele patru laturi, plină de flori, îngrijită cu multă atenție, cu o călugăriță așezată la intrare care reglementa afluxul de pelerini, lăsând să intre cel mult doi odată, aici părintele Arsenie dorise să fie îngropat. Prima emoție copleșitoare a zilei. O lungă pauză tăcută (m-au lăsat să intru singur), sprijinindu-mă de cruce, rugându-l pe sfânt să ne împărtășească puțin din spiritul său și să mijlocească pentru noi toți și să obțină milă. Imediat după aceea, am fost însoțiți la peștera Sfântului Ioan, puțin mai sus, la chilia săpată în stâncă în secolul al XVI-lea de către pustnicul Sfântul Ioan din Prislop. Coborând, intrăm în vechea biserică care a supraviețuit incendiului din 1762 provocat de trupele imperiale habsburgice în contextul campaniei militare și religioase violente conduse de generalul austriac Nikolaus Adolf von Buccow pentru a înăbuși revoltele creștinilor ortodocși din Transilvania, care refuzau unirea cu Biserica Romei. Tragedii ale istoriei oamenilor care supun credința propriilor lor scopuri! Căutând suveniruri și obiecte în magazinul situat de-a lungul drumului de ieșire din mănăstire, o altă surpriză emoționantă. Și de data aceasta, totul din partea părintelui Nicolae, care s-a gândit la mine și la maica Debora cu o delicatețe deosebită. Scoate un pachet, îl desface și ne oferă conținutul: înăuntru se află o batistă brodată splendid cu chipul Sfintei Parascheva din Iași, batistă care fusese așezată lângă sfintele ei moaște, o cruce de argint, inspirată de modelul părintelui Arsenie, realizată de o asociație din Arad care poartă numele Sfântului Arsenie Boca. O procurase anterior pentru a ne-o dărui nouă, la Prislop, în semn de devoțiune și binecuvântare. O minunăție de fraternitate duhovnicească.
De la Prislop pornim spre Sâmbăta de Sus, mănăstirea pe care mitropolitul Nicolae Bălan o încredințase îngrijirii părintelui Arsenie. Știam că acolo se păstrau manuscrisele părintelui Arsenie cu transcrierea Filocaliei traduse de părintele Stăniloae și scrisorile maicii Teodosia adresate părintelui Arsenie. Oare voi avea norocul să le pot consulta? Vizitasem deja mănăstirea de mai multe ori în trecut împreună cu părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) și de data aceasta doream să mă întorc acolo, pe lângă gândul secret al manuscriselor, pentru a venera rămășițele părintelui Teofil Părăian (1929-2009), pe care îl întâlnisem în primele mele călătorii în România, un om orb din naștere și cu un spirit incredibil de vesel. Voiam să-i cinstesc mormântul. Anunțat de sosirea noastră, părintele Daniel s-a prezentat pentru a ne face un tur al mănăstirii, mai ales al muzeului de icoane pe sticlă și de cărți vechi, cu bogata bibliotecă a mitropolitului de Sibiu, Antonie Plămădeală, lăsată moștenire mănăstirii. O descoperire neașteptată: o icoană a Adormirii Maicii Domnului, pictată de părintele Arsenie cu acea amprentă specială a sa. Un fel de anticipare a picturilor sale pe care le-am admirat apoi a doua zi la Drăgănescu, în împrejurimile Bucureștiului. În ceea ce privește manuscrisele, însă, nu s-a putut nimic. Nu mai erau acolo; fuseseră transportate la mitropolia din Sibiu. M-am împăcat cu gândul, fără să știu că luni, la Sibiu, mă aștepta emoția foarte puternică de a putea avea în mâini tocmai acele manuscrise. Cerul la Sâmbăta se întunecase, promitea ploaie, care a și căzut abundent, în timp ce vizitam clădirile și muzeul mănăstirii. La ieșire, a încetat să mai plouă și astfel am putut să mă închin la mormântul părintelui Teofil fără să mă ud. Nu ar fi fost umbrele la dispoziție!
Ne continuăm apoi drumul spre Sinaia, „perla Carpaților”, un oraș situat în pitoreasca vale a râului Prahova, chiar la poalele Alpilor Transilvani (Masivul Bucegi), la aproximativ 800 m altitudine și în apropierea vârfurilor impunătoare ale Carpaților, care depășesc 2000 de metri. Ajungem târziu seara, ne cazăm la hotelul Cerbu de pe strada principală, plină de hoteluri și restaurante (m-am gândit: pare că sunt mai multe hoteluri, restaurante și cofetării decât case!), mâncăm într-un local cu muzică la volum maxim, dar răbdare. O noapte bună. Sâmbătă dimineața ne așteaptă o altă surpriză incredibilă. Dimineața mă trezesc devreme, fac o plimbare prin oraș, aștept rugându-mă… Îmi dau seama apoi că toți așteptăm pe cineva. Ni s-a pregătit vizita la maicile din casa unde a murit părintele Arsenie. Asta nu mi-aș fi putut imagina. Sosește părintele Diodor, preot și călugăr, foarte jovial, prieten cu părintele Nicolae, care locuiește chiar la Sinaia, în schitul Sfânta Ana, la 1400 m altitudine, unde se află una dintre stațiunile de schi din zonă. El cunoaște comunitatea de maici care locuiesc în casa unde a murit părintele Arsenie în 1989 și ne conduce la ele. Una dintre ele, maica Maria, l-a cunoscut chiar pe el. Ne primește, împreună cu maica Iulita, în casa lor și stau de vorbă cu noi cu o blândețe simpatică. Maica Debora observă imediat ochii luminoși ai maicii Maria. Rămânem cu toții ascultând, cu senzația vie a prezenței părintelui Arsenie. Se amintesc de momente din viață, de senzații sedimentate în timp și mă roagă chiar și pe mine să spun ce m-a impresionat citind scrierile părintelui Arsenie. Nu putea lipsi oferirea dulciului tipic de Paște, cozonacul, și darul, pentru fiecare, al cărților părintelui Arsenie, cu promisiunea unui telefon din partea lor către preotul care slujește la biserica din Drăgănescu pentru a ne primi și a ne arăta frescele părintelui Arsenie. De fapt, aceasta era a doua destinație a zilei, dar mai întâi o pauză la mănăstirea ortodoxă din Sinaia, ridicată la sfârșitul secolului al XVII-lea la dorința voievodului Mihail Cantacuzino, și la celebrul Castel Peleș, reședința istorică de vară a familiei regale române, poate cel mai somptuos castel al regilor din Europa. O adevărată minune arhitecturală, cu un decor splendid și fastuos, de o bogăție chiar exagerată. Urcând pe jos spre castel, trecem pe lângă un șir nesfârșit de tarabe, cu tot felul de mărfuri expuse, frecventate de mulțimi de turiști străini și unde maica Debora a găsit chiar o rochie tradițională românească pe care să i-o dăruiască mamei sale.
Ne continuăm călătoria spre Drăgănescu, un sat românesc din județul Giurgiu, lângă Mihăilești, la aproximativ 30 km de București, unde părintele Arsenie a trăit timp de 15 ani, între 1968 și 1983, pictând biserica Sfântul Nicolae, fiind persecutat de regimul comunist și împiedicat să predice oamenilor. Ne așteptau parohul părintele Răzvan-Lucian Petcu și soția sa, prof. Marioara Daniela Petcu, la îndemnul călugărițelor din Sinaia. În jurul bisericii se află mormintele cimitirului, în fața unui lac artificial, care inspiră un sentiment de pace. Văzusem deja frescele părintelui Arsenie ilustrate într-o carte, dar a le vedea în persoană este cu totul altceva. Stilul picturilor poate să-ți placă sau nu, dar îți lasă senzația unei puteri vizionare incredibil de captivante. Ansamblul pictural al bisericii poate fi interpretat ca un monument sublim și vizionar al demnității ortodoxe și românești, în care părintele Arsenie reușește să transfigureze suferința unui întreg popor traumatizat într-o viziune luminoasă și grandioasă, locală și universală în același timp, asupra prezenței profetice și mărturisitoare a Ortodoxiei în lumea actuală, deschisă la contribuția sfințeniei și din partea altor tradiții ecleziale. Printre sfinți se remarcă figura Sfântului Francisc de Assisi și se observă prezența schiței bisericii Sfântul Petru din Roma.
Ne întoarcem din sud spre nord. De la Drăgănescu la Sibiu. Cel puțin asta era intenția. Ne aștepta o cameră la un hotel din Sibiu. În schimb, se întâmplă prima mare peripeție. După vreo cincizeci de kilometri, puțin după ieșirea din Pitești, mașina se blochează și nu mai e nicio șansă să o repornim. Un moment agitat: ce să facem, pe cine să sunăm, cum să rezolvăm defecțiunea. Toți sunt îngrijorați, dar în special Casian, șoferul nostru. Mașina lui personală pare să fi murit. În cele din urmă, cheamă o mașină de tractare care vine din orașul vecin Pitești, ne încarcă pe toți, mașină și pasageri, până la primul service auto echipat. Este deja seară, revizia se prelungește, Casian rămâne la service, în timp ce mașina de tractare ne duce la primul restaurant din zonă, aflat la câțiva kilometri distanță. P. Nicolae, maica Debora și subsemnatul ne hotărâm să comandăm cina, se face noapte, nicio veste de la service. Și acum, cum ne întoarcem la service? Chelnerița de la restaurant își dă seama, ne întreabă dacă avem nevoie de ceva și se oferă să ne ducă ea însăși cu mașina ei la service. Acolo aflăm cu certitudine că mașina rămâne nefuncțională. Unde să mergem la ora aceea să căutăm o pensiune unde să dormim? Îngerașii nu ne abandonează însă. La o sută de metri de service se află pensiunea Kometa. Ne luăm toate bagajele și pornim pe jos, în șir indian. Proprietara, doamna Alexandra, ne oferă patru camere și aventura se încheie, deocamdată, cu un somn bun. Casian îl contactase pe unchiul Bogdan, la Sibiu, care urma să vină să ne ia în jurul prânzului zilei următoare, pentru noi sărbătoarea Rusaliilor. O altă surpriză dimineața. Doamna, ortodoxă, are o inimă atât de bună încât ne însoțește dimineață cu mașina ei la Pitești, la biserica catolică, unde participăm la liturghie și ne împărtășim. La întoarcere ne cumpără și pâine specială și ne pregătește o masă frugală înainte de a pleca cu unchiul lui Casian, care între timp ne-a ajuns din urmă. Aventurile nu s-au terminat însă. Ne mai despart de Sibiu încă 250 de kilometri, drumul este încă lung. Un accident pe drumul principal ne împiedică să continuăm, ne obligă să o luăm pe un alt drum, care trece însă prin zona în care se construiește autostrada București-Arad. Este zi de sărbătoare, mașinile în circulație sunt numeroase atât într-un sens, cât și în celălalt, și trebuie să ne oprim continuu din cauza strâmtorilor de pământ care ne obligă la o încetinire exasperantă. Nu ne pierdem însă buna dispoziție și ajungem la pensiunea rezervată din Sibiu, unde ne ia doamna Maria Cornelia pentru a ne duce la ea acasă, să-l cunoaștem pe soțul ei, diaconul Ioan I. Ică jr., prietenul de cursă lungă pe care doream să-l întâlnesc. Maria Cornelia și Ioan sunt prieteni foarte dragi de mulți ani, prieteni de încredere și grijulii, care m-au susținut întotdeauna în cercetările mele despre România. Ei conduc editura Deisis, specializată în publicarea textelor patristice. Îmi doream foarte mult să-i întâlnesc, iar părintele Nicolae a făcut în așa fel încât să pot face acest lucru. Nu știam însă că mi-au pregătit o surpriză incredibilă. Discutăm împreună ca niște prieteni vechi, ne amintim de prietenii comuni, români și italieni, de proiectele viitoare. Plecăm să vizităm împreună orașul, care devine și mai interesant datorită explicațiilor lor, ajungând în fața Institutului Facultății de Teologie unde părintele Stăniloae a predat mulți ani și vizitând catedrala ortodoxă, foarte frumoasă. Seara, inevitabila cină într-un local pitoresc.
În dimineața următoare, luni, domnul Bogdan ne oferă micul dejun la stația de alimentare Rompetrol pe care o administrează personal, la doi pași de pensiunea noastră. Stațiile de alimentare Rompetrol sunt foarte populare în România și oferă cafea, produse de patiserie proaspete, sandvișuri, hot dog și chiar mâncăruri calde preparate cu ingrediente locale, fiind deschise non-stop. Ne duce în oraș, lângă mitropolie, unde mă așteaptă un alt „har al primei întâlniri”. Prietenul Ioan Ică l-a contactat pe secretarul mitropolitului, Gabriel Pomană, pentru a-mi arăta manuscrisele părintelui Arsenie și ale maicii Teodosia, cele pe care speram în secret să le văd la Sâmbăta, dar care fuseseră transferate recent aici. O emoție unică. Să am în mâini transcrierile părintelui Arsenie, cu o caligrafie perfectă, ale traducerii în limba română a Filocaliei realizată de părintele Stăniloae, corecturile și completările sale, desenele care înfrumusețează textele, precum și scrisorile maicii Teodosia către părintele ei duhovnicesc, părintele Arsenie. Nu aș fi putut dori mai mult. Dacă înainte eram puțin îngrijorat de întâlnirea care urma să aibă loc la Alba Iulia, la Facultatea de Teologie, în după-amiaza târzie, trebuind să țin o conferință în limba română pe o temă destul de complicată referitoare la diversele ediții ale Filocaliei în greacă, slavonă și română, cu multe date de documentare istorică destul de greu de găsit, acum nici nu mă mai gândeam la asta. Emoția ștersese orice îngrijorare.
Ajungând la Alba Iulia din Sibiu, ne-am instalat imediat în casa super-dotată pe care o închiriaseră pentru noi pentru noapte. Nu o pensiune, ci o casă, un apartament cu toate facilitățile posibile și imaginabile. Așteptăm sosirea părintelui Jan Nicolae, profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia și paroh al Bisericii Sfinților Martiri Brâncoveni, numită „Arca Noetică”, una dintre cele mai originale, futuriste și spectaculoase clădiri de cult ortodoxe din toată România. Auzisem de această biserică în cadrul întâlnirii pe care am avut-o cu el la Sant’Agata Feltria în 2025. Acum aveam ocazia să o admir. Sfințită în mai 2015, se află în cartierul Micești, puțin în afara circuitului istoric al celebrei Cetăți Alba Carolina. Părintele Jan îmi explică cu entuziasm că lăcașul este rodul colaborării dintre renumitul arhitect de avangardă Dorin Ștefan, iconograful Ioan Popa și el însuși. Biserica evocă silueta stilizată a unei arce plutitoare (Arca lui Noe), concepută ca o corabie spirituală care navighează spre Împărăția Cerurilor. Interiorul arcei este în întregime pictat cu fresce, urmând un program iconografic deosebit. O operă cu adevărat extraordinară. Mă las pur și simplu cuprins de uimire, și pentru că întregul program teologic și etapele pictării clădirii au fost documentate și adunate într-un celebru volum monografic, pe care părintele Jan mi l-a pregătit ca dar, împreună cu o cutie de tămâie foarte parfumată pentru rugăciunea liturgică. După o masă copioasă într-un restaurant tipic, după o odihnă de două ore, ne îndreptăm spre Facultatea de Teologie pentru conferința de la ora 18.
Mă aștepta un alt prieten român, Ilie Stănuș, președinte fondator al Asociației Sfântul Nicodim Aghioritul, organizația filantropică și culturală care susține oficial activitățile editoriale și de traducere a operelor Sfântului Nicodim Aghioritul în România. Cu el am o colaborare pentru prezentarea unei lucrări a Sfântului Nicodim Aghioritul, care va apărea în curând: „Manualul celor cinci simțuri”. M-am bucurat să-l văd acolo, alături de părintele Jan, care modera întâlnirea, și de părintele Alexandru Moldovan, profesor de Noul Testament, care urma să-mi fie interpret în traducerea în română a răspunsurilor la întrebările studenților. Părintele Nicolae, aflat în primul rând, îmi dădea curaj. Conferinței i s-a dat titlul: „Filocalia în cele trei medii: grecesc, slav și român. „Aspecte inedite”[1] pe care eu o prezentasem ca „Ediție, destinatari și succesul Filocaliei”. Multe bâlbâieli, multe greșeli de pronunție, dificultăți în pronunțarea numerelor, dar, în ansamblu, cred că a fost înțeleasă noutatea prezentării temei, judecând și după întrebările finale. Cu atât mai mult cu cât știam că conferința urma să fie publicată integral în revista Facultății. Ca întotdeauna, aspectul cel mai interesant al acestor întâlniri nu constă în discursul celui care vorbește, ci în dialogul care urmează, în care se conturează sentimentul din inima celui care vorbește în jurul temei abordate. Conferința s-a încheiat cu cântarea troparilor în cinstea Sfântului Dumitru Stăniloae și cu salutări personale adresate diverselor persoane, într-o atmosferă de fraternitate și comuniune de spirit. Ziua s-a încheiat cu inevitabila cină la un restaurant tipic, continuând la masă discuțiile care fuseseră inițiate anterior. Târziu în noapte am ajuns acasă, unde maica Debora și Casian ne așteptau îngrijorați.
A doua zi, marți, a venit să ne ia tatăl lui Casian, Alin Vasile Campean, preot al eparhiei de la Caransebeș, un prieten și frate foarte drag, pentru a ne duce să vizităm sediul episcopiei din eparhia sa. O călătorie confortabilă și liniștită, fără alte peripeții, într-un microbuz Renault Trafic de 8 locuri, proprietate a eparhiei. La episcopie ne aștepta soția lui, Anca, angajată la curia eparhială, la fel ca și el. Nu fusesem niciodată la ei, dar îi cunoșteam bine, le cunoșteam inima și prietenia lor deosebită. Ca și cum ne-am fi văzut cu o zi înainte, totul este familiar, totul este foarte vesel. Vizităm muzeul, biblioteca, catedrala Învierii, grădina din fața catedralei, biserica catolică de alături, marele arc monumental care servește drept cadru și poartă monumentală de acces către zona sacră din jur, integrându-se în stilul tipic al marilor biserici ortodoxe române. Fotografii de ocazie sub arc, desigur. Și apoi, penultima surpriză a întregii călătorii, vizita, cu prânz inclus, la mănăstirea Înălțării Sfintei Cruci din Petroșnița, puțin în afara orașului Caransebeș[2]. Ne așteaptă Părintele Onufrie, maica Nectaria și maica Antonia, cei trei viețuitori ai schitului, încă în fază de finalizare a lucrărilor, dar deja un centru de referință spiritual pentru zonă. Acolo unde cineva are curajul și harul de a începe sau de a continua o viață monahală, se răspândește o lumină care molipsește și care susține. Este experiența pe care o poți observa în toată România. Aceeași pe care o observasem la mănăstirea părintelui Nicolae, Hodos Bodrog, unde ne întoarcem seara, deoarece miercurea următoare mă așteaptă o altă conferință la Facultatea de Teologie din Arad, locul unde predă părintele Nicolae. Seara ne despărțim de maica Debora, care se întoarce la Partoș însoțită de maica Teodora, cu promisiunea de a ne revedea în octombrie la săptămâna ecumenică de la Sant’Agata Feltria.
Este deja a treia oară când vorbesc studenților de la Teologie din Arad. Mă simt ca acasă și toți mă tratează așa. Tema conferinței de aici, din Arad, este însă foarte diferită de cea de la Alba Iulia. Mi-am propus să împărtășesc studenților descoperirea celebrului elogiu al lui Nicodim Aghioritul pentru Simeon Noul Teolog. O intitulasem: „Un sfânt îl interpretează pe un alt sfânt. Elogiul lui Nicodim Aghioritul pentru Simeon Noul Teolog”.[3] Un text luminător și cald, și pentru că, deși poate părea ciudat, multe expresii pe care Nicodim le aplică lui Simeon Noul Teolog sunt aceleași care se regăsesc în Sursele Franciscane cu privire la sfântul Francisc de Assisi. Este uimitor să vezi cum marea tradiție creștină are un limbaj și o experiență a sfințeniei unice în toate tradițiile. Și tocmai acest lucru a stârnit cele mai interesante întrebări ale celor prezenți. De data aceasta jucam acasă, întrucât părintele Nicolae însuși mă prezentase în termeni elogioși, pe care i-am atribuit temei și nu persoanei mele, evident, și mă simțeam liniștit având alături de mine pe părintele Caius Cuțaru, care deja anul trecut îmi fusese interpret, întrucât cunoaște bine limba italiană, pentru inevitabilele mele digresiuni improvizate.
Surprizele nu se terminaseră. Îmi părea rău că nu reușisem să-l întâlnesc pe părintele Agapie și pe confrații săi de la schitul Bunei Vestiri din Almaș. Părintele Nicolae se gândise însă și la asta. Aveam la dispoziție doar câteva ore înainte de întoarcerea mea în Italia, dar suficiente pentru a ajunge la Almaș. Se înțelesese cu Alexandru, fiul său duhovnicesc, să mă ducă până acolo. La poalele muntelui lăsăm mașina, deoarece urcarea la schit este posibilă doar cu un 4×4. Fratele Philothei coboară, ne urcă în 4×4 și se cațără pe acel drum de munte, prin mijlocul pădurii. La intrarea în mănăstire ne așteaptă părintele Agapie cu cățelușul său foarte simpatic, care nu încetează să sară în jurul meu. Aceasta a fost prima observație a părintelui Agapie la adresa mea: „Uite cum te sărbătorește!”. Ne regăsim imediat într-o atmosferă fraternă, de pace, departe de lume, dar bine conectați la lume. Avem timp pentru un prânz comun și pentru a împărtăși problemele spirituale ale Bisericii de astăzi, întâlniri și aprofundări ale vieții monahale. Părintele Agapie se întorsese de la un simpozion internațional de la Atena despre atonitul Emilianos din Simonopetra, ale cărui opere le-a tradus în limba română. Prânzul s-a încheiat cu un rit special pe care călugării ortodocși îl celebrează duminica sau în zilele de sărbătoare. Era miercuri, dar atmosfera era de sărbătoare și astfel părintele Agapie a dispus celebrarea acestui rit, simplu, dar sugestiv. Este vorba de ritul Panaghiei. La sfârșitul prânzului, ridicând o prosforă și binecuvântând-o, starețul o taie, o rupe și o oferă astfel încât fiecare dintre cei prezenți la masă să poată lua o bucățică în semn de comuniune. Se celebrează doar în zilele de sărbătoare. Pentru noi a fost cu adevărat o sărbătoare, o sărbătoare a fraternității.
Ne întoarcem pe același drum și fratele Philothei ne duce cu mașina lui 4×4 până la locul unde ne-am lăsat mașina. Iar saluturi, binecuvântări reciproce și dor reciproc în inimile noastre. E timpul să plec, dacă nu vreau să pierd avionul. O binecuvântare corporală fugitivă, dar sănătoasă, într-una dintre cele mai faimoase gelaterii din Arad, pentru o mică răcorire, având în vedere căldura mare care se ridicase, și apoi cursa spre aeroportul din Timișoara. Conform programului: ora 19 era ora limită pentru a ajunge acolo și mai erau cinci minute până la ora 19 când intram în holul aeroportului. Nicio întârziere pentru bagajele suplimentare pe care trebuia să le predau la ghișeul Wizz Air pentru a încăpea toate cadourile primite în această călătorie. Este ultima grijă: îmi vor trimite totul acasă prin curierat. Nici măcar efortul de a trage după mine valizele! Sentimentul care rămâne, amplu și profund: o imensă recunoștință!
[1] Iată linkul: https://www.facebook.com/share/p/1AAK4LiSoC/?mibextid=wwXIfr
[2] Iată linkul către mănăstire: https://www.episcopiacaransebesului.ro/11-schitul-inaltarea-sfintei-cruci-petrosnita/
[3]Iată linkul: https://www.arhiepiscopiaaradului.ro/2026/05/parintele-elia-citterio-a-sustinut-o-conferinta-la-scoala-doctorala-din-arad/